Veronica Soare, fundraiser.
Am ajuns în cartierul armenesc la mulți ani după mutarea mea în București. Găsisem o chirie într-un bloc vechi, lângă o casa în curtea căreia era un tei mare și eram bucuroasă de plimbările mele de fiecare zi pe străduțele noului meu cartier, pe care îmi plăcea să-l descopăr în fiecare zi.
În drumul meu spre piață, mă opream adesea în fata unei case de pe strada Armeneasca, îi ținea de urât – deși mai degrabă ar trebui să spun ca îi ținea de frumos – un copac bătrân, pe care abia două anotimpuri mai târziu l-am descoperit cu adevărat, când m-am așezat la umbra și am zărit, ici-colo, dude albe, care m-au transportat imediat în curtea bunicii.
Așa că mi-am făcut un obicei din a mă plimba o dată la doua seri pe-acolo, ma cocoțam pe gard și luam cina, pesemne nimeni nu era interesat de dudul meu, de fiecare dată părea neatins, cele mai zemoase dude mă așteptau mereu pe mine.
Trei începuturi de vara a durat povestea mea din curtea de pe strada Armenească. Până când, într-o zi, ajungând acolo, am zărit casa cea veche și frumoasa luminată de soare, fără dudul care ii ținuse de frumos zeci de ani. Noul proprietar îl tăiase, dar n-a reușit sa reteze amintirile mele, căci încă mai simt în gura cum se topesc cele mai zemoase dude pe care le-am mâncat vreodată.