Unul dintre punctele culminante ale evoluţiei transportului public bucureştean este fără îndoială construirea singurei reţele de metrou din România. Metroul bucureştean este unul dintre elementele oraşului pe care cred că orice locuitor al Capitalei l-a folosit măcar o dată, pentru că potrivit datelor oficiale, metrourile din București transportă în jur de 600.000 de oameni în fiecare zi. În continuare, vom căuta să intrăm în subteranele reţelei de transport public, pentru a reconstitui povestea unuia dintre simbolurile oraşului.

Deşi în folclorul urban, metroul este considerat o reuşită a regimului comunist, primele planuri de construire a reţelei de transport subteran au fost făcute cu peste un secol în urmă. Deşi România nu avea în acel moment specialişti calificaţi pentru aşa ceva, în anul 1909, un tânăr student, Dimitrie Leonida, îşi alege ca temă a diplomei de licenţă proiectul construcţiei unui metrou în Bucureşti. Ideea sa revoluţionară nu ajunge să fie pusă în practică însă din cauza începutului Primului Război Mondial.

Ideea metroului este reluată în perioada interbelică de vizionarul Rege Carol al 2lea. Despre tatăl Regelui Mihai I al României putem spune multe, însă nu că nu ar fi fost un om ambiţios. Acesta dorea să confirme în faţa Europei reputaţia de micul Paris a Capitalei ţării, iar în viziunea sa oraşul trebuia să fie dotat inclusiv cu un metrou după modelul francez. O altă conflagraţie însă suspendă din nou planul metroului din Bucureşti, odată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Astfel, ca o ironie a istoriei, regimul comunist preia ştafeta construirii reţelei de transport subteran în Capitală, iar la începutul anilor 50 s-a emis o Hotârâre a Consiliului de Miniștri care viza înfiinţarea Institutului de Proiectare și a Direcției Generale a Metroului din București. Deşi, iniţial, proiectul s-a bazat pe şcoala sovietică, odată cu îndepărtarea de Moscova de la mijlocul anilor 60, specialiştii la care s-a apelat pentru construirea metroului bucureştean au fost în exclusivitate români. Totuşi, construcţia reţelei de transport în comun în subteran a fost sistată din nou pentru că metroul trebuia să aibă și funcția de apărare, spre a fi folosit ca adăpost împotriva bombelor, în caz de război. Abia în februarie 1975 au început lucrările efective a ceea ce atunci se nume Întreprinderea Metroul Bucureştean.

Primul pas concret care avea să conducă la primul târnăcop înfipt în pământ s-a făcut la Congresul al XI-lea al PCR, după ce Nicolae Ceauşescu aflase de la un simpozion internaţional că orice oraş cu peste 1 milion de locuitori avea nevoie stringentă de metrou. Drept urmare unui ritm accelerat al lucrărilor, în ziua de 17 noiembrie 1979, conducătorul republicii socialiste românia inaugura prima magistrală a metroului bucureştean pe tronsonul Semănătoarea-Timpuri Noi.

În decembrie 1981 a fost inaugurat cel de-al doilea tronson al Magistralei I de metrou între Mihai Bravu şi Republica. Datorită deschiderii foarte mari şi a lipsei de coloane sau stâlpi, staţia Titan a rămas, încă de la inaugurare, una dintre cele mai impresionante. Bolta de deasupra liniilor de metrou a fost o idee ce a prins greu, la vremea respectivă. Însă, norocul proiectanţilor a stat într-o planşă, cu o viziune arhitecturală a staţiei, care i-a lăsat cu gura căscată chiar şi pe Elena şi Nicolae Ceauşescu. Mai departe, pe parcursul anilor 80, numărul de staţii ale reţelei de metrou creşte de la 6 staţii, la 40, în vreme ce astăzi, lungimea reţelei funcţionale de metrou se întinde pe 71 de km şi numără 53 de staţii, în în timp ce alte 10 sunt în construcţie.

Metroul din Bucureşti reprezintă una dintre cele mai bune investiţii din istoria acestui oraş, şi poate cea mai bună soluţie în viitor pentru fluidizarea circulaţiei. Ar fi o greşeală să considerăm construirea metroului din Capitală drept o reuşită a regimului comunist, cât timp nevoile demografice ale oraşului ar fi obligat orice alt regim ar fi fost la conducerea ţării să treacă la realizarea transportului în subteran. Ce-i drept, nu ştim dacă în alte circumstanţe ritmul accelerat de construcţie ar fi fost acelaşi precum cel din epoca Ceauşescu, iar aceasta poate reprezenta o temă de reflecţie pentru noi.