Bucuresti, marea speranta, o zi de doliu

Bătrînul domn Carp aflase din ziarele de dimineață că fostul lui prieten, Titu, murise cu o zi înainte. Cînd citise știrea, i se pusese un nod în gît. Nu-și mai dăduse de mulți ani bună ziua cu Maiorescu. Și-l amintea pe Titu, cel din tinerețile lor, de la întîlnirile de acasă de la Pogor, din Iași, cînd puseseră la cale Societatea „Junimea”. Erau parcă amintiri din altă viață.Pe atunci Titu era ambițios, dar tocmai cînd își întindea aripile la Iași fusese acuzat de o anume tînără doamnă, Veronica Micle, că încercase să profite de o profesoară. Sau s-o seducă. Vuise Iașiul de pe urma acelui proces care ar fi putut să-i ucidă cariera prietenului Maiorescu.

Titu era un om pe al cărui cuvînt de onoare te puteai bizui, dar avea o slăbiciune pentru femei pe care nu știa să și-o înfrîneze. Totuși cînd îl vedeai, cu logica lui rece și cu manierele lui impecabile, nu-ți vedea să crezi că i-ar fi putut face propuneri rușinoase unei femei care nici măcar nu arăta prea bine. Oricum, își amintea domnul Carp, el și ceilalți junimiști își folosiseră toată influența pentru a-l scăpa pe Titu de acuzații. Și izbutiseră. E drept că și Titu își apărase cauza cu un aplomb fără cusur.

Vreo aproape douăzeci de ani mai tîrziu domnul Carp nu mai era atît de sigur că prietenul lui nu încercase s-o seducă pe domnișoara oarecum bătrînă care-l dăduse în judecată. La fel cum începuse să se îndoiască și de cuvîntul de onoare al prietenului său. Dar ce avocat pledant de succes se împiedică, la o adică, de cuvîntul său de onoare? Un avocat care nu e în stare să mintă la tribunal în interesul clienților săi n-are ce căuta în această meserie. Doar că Titu îl mințise și pe el, cînd acceptase combinația pe care i-o propusese răposatul rege, și devenise prim-ministru. Dacă, cel puțin, prietenul Maiorescu i-ar fi spus de înțelegerea lui cu Regele, în timp ce el purta discuții pentru un nou guvern cu Majestatea Sa, i-ar fi trecut cu vederea această trădare. Dar ca el, Petre P. Carp, să fie trădat de amicul Titu, asta  era prea mult și de neiertat.

Totuși, bătrînul boier ceru să i se pregătească haine de doliu, ca să se ducă la cimitir să-și petreacă fostul prieten pe ultimul său drum. Era o zi călduroasă și gîndul că va trebui să se îmbrace cu jiletca groasă, cea pe care o purtase și la înmormîntarea regelui, nu-i pica prea bine domnului Carp. Tocmai cînd se gîndea că-l vor trece toate nădușelile la cimitir, omul lui de încredere i-a spus că îl căuta un domn deputat care venea din partea premierului Marghiloman.

Ce zi nenorocită! N-ajungea că murise Titu, mai venea și omul lui Marghiloman să-l viziteze. Deputatul era nădușit și grav. Venise să-i aducă la cunoștință că domnul Titu Maiorescu… Carp l-a întrerupt. Știa!

Domnul premier Marghiloman va lua parte la funeraliile domnului Titu Maiorescu, i-a spus deputatul, și voia să afle dacă domnul Petre Carp era la curent cu acest dureros eveniment. Era, i-a răspuns Carp.

Domnul premier spera că se vor întîlni cu această tristă împrejurare la cimitirul Bellu. Bătrînul Carp n-avea chef să se întîlnească cu Marghiloman la înmormîntarea prietenului său Maiorescu. Așa că i-a spus deputatului: „De ce i-aș face lui Titu o politețe pe care nu mi-o va putea întoarce?” Trimisul lui Marghiloman s-a fîstîcit: „Poate că totuși, într-un asemenea moment solemn…”

„Întrevederea noastră s-a încheiat!” i-a spus Carp și i-a întors spatele deputatului, ca să se uite pe fereastră. Cînd a auzit ușa închizîndu-se în spatele trimisului lui Marghiloman, cu ochii la fereastră, domnul Carp a lăcrimat, ca atunci cînd a aflat că fiul său cel mare căzuse pe front. După ce i s-a uscat lacrimile i-a spus omului său de încredere  să-i aducă hainele de doliu și că azi nu va ieși din casă. Domnul Carp s-a îmbrăcat cu hainele pe care le purtase la moartea Regelui, apoi i-a spus în șoaptă răposatului său prieten mai întîi să-l odihnească Dumnezeu, iar atunci cînd după calculele sale Titu a fost vîrît în groapă i-a spus: „Să te ierte Dumnezeu, Titu.” Și cum nu mai avea lacrimi ca să-și plîngă prietenul, l-a jelit ca bocitoarele de la țară, dar în șoaptă, întrebîndu-și prietenul unde se duce.