Virginia Ioan, marketing.
Nu-s bucureșteancă. Și nici nu cred ca voi spune vreodată ca sunt. Ar fi o minciună. Sunt găzduită de orașul acesta. Când am venit aici mintea și sufletul îmi erau pline în primul rând de poveștile bunicului meu, singurul pe care l-am mai prins în viată. Celălalt murise în ’45 în război…Mi-ar fi plăcut sa-l cunosc. Avea ochi albaștri și blânzi și l-am iubit toata viată fără sa-l întâlnesc măcar. În fine…
Mai aveam amintiri de când veneam cu părinții pe aici. Sunt așa de amestecate, ca mai mereu mă umfla rasul când le alătur.
O zi luminoasa de vara când tata m-a învățat sa vâslesc în Cișmigiu. Ce ironic – sa venim de pe malul Dunării tocmai în Capitala, sa învăț sa vâslesc în Cișmigiu.
O zi gri. Nu mai știu daca era toamna sau iarna. Era un frig în Sala Radio de aveam senzația ca respirația mi se va transforma în bucata de gheață și va cădea pe jos, spărgându-se cu zgomot. Si, de frica sa nu deranjez concertul acela minunat, încercam sa respir cat mai rar, cu nasul băgat în gulerul paltonașului. Nu știu de ce, de atunci, din seara aia, mi-a plăcut și mai mult Haydn și așa a rămas pana în ziua de azi.
Shopul de la Athene Palace, cu rafturi goale și triste. Pe jos erau într-o parte niște lăzi cu cartofi și într-o parte – ceapa. Foarte ciudat mi s-a parut lucrul asta.
Prima plimbare cu metroul mi s-a părut o mare realizare. Mă născusem într-un oraș fără tramvaie, ne mutasem intr-unul care avea din astea. Dar metrou… METROU – doar la București aveam! Pai când o sa mă întorc acasă și o sa le povestesc eu copiilor!… Eram cea mai tare! Mă plimbasem cu metroul!
…si poveștile bunicului… Doamne ce povesti! Aveam senzația ca Bucureștiul fusese un oraș doar cu prinți și prințese și baluri și candelabre imense care trimit străluciri de mister peste toți și toate. și locul unde te poți întâlni pe strada cu scriitori, pictori, actori! Asta era “a mai prima” dintre “chestiile” din capul meu – legate de București.
Bucureștiul e dual – aparține zilei și nopții. Bucureștiul de zi e viteza, reacție, viată – toate la intensitate maxima. Bucureștiul de noapte e mister, e lumina unor vremi demult apuse care răzbate pana la mine.
În primii ani umblam cu un aparat foto la mine mereu. Cred ca am pozat mii de dantelării de pe casele vechi, oameni, crâmpeie de viată. Uneori simțeam nevoia sa mă catar pe cate un pervaz de geam și sa “miros” istoria casei respective. N-o făceam, dar stăteam în fața casei respective cu orele.
Așa se face ca am căutat sa locuiesc doar cu chirie, ca sa pot sa stau în cate mai multe case vechi ale orașului. Am cunoscut în felul acesta o mulțime de oameni – istorie. Doamna Mareș, domnul Radu, gemenele octogenare – urmașele unui om de afaceri evreu care construise mai multe blocuri și vile în zona dintre Piața Rosetti și Piața Gemeni. Cerșetorul de la Biserica Anglicana care fusese un strălucit matematician, un Stolnici, dar și urmași de sânge albastru ai fostelor familii domnitoare, artiști de toate felurile, scriitori, regizori. Despre câțiva am apucat sa scriu, despre cei mai mulți urmează să o fac.
Nu știu sa spun un loc care îmi place cel mai mult din București. Fiecare colt îmi place în alt fel, pentru ca fiecare îmi transmite un alt fel de energie și alte emoții.
Iubesc Bucureștiul pentru ca-mi cere, într-un limbaj doar de noi știut, sa țin ochii mereu deschiși și sa-mi păstrez curiozitatea, sa-mi deschid sufletul.
Iubesc Bucureștiul când e scăldat de raze de soare și mă ascund de el când e gri. Iubesc Bucureștiul de zi și iubesc Bucureștiul de noapte.