Tinereţea nu e o perioadă oarecare din viaţa omului, ci este o stare de spirit. Şi ca orice popor de sorginte latină, românii au avut mereu un instinct nativ în această direcţie. De la o epocă la alta, schimbările politice sau sociale, nu ne-au reprimat pofta de a ne bucura de plăcerile fireşti ale vieţii. În acest episod vom vorbi despre locurile şi obiceiurile care au acompaniat poveştile de iubire ale Bucureştilor ultimului secol.
Victor Hugo spunea că primul simptom al iubirii la un tânăr este timiditatea, iar la o tânără îndrăzneala. Aţi ghicit, povestea noastră începe odată cu perioada interbelică, într-o vreme când iubirea păstra misterul ambelor părţi. Atunci, întâlnirile aveau loc la cafenele, în cofetarii sau la lungile plimbări pe seară, la lumina felinarelor. Se vorbea de viitor, se făceau planuri, se împărtăşeau dorinţe ascunse şi uneori spre miez de noapte se ajungea la un sărut furat de pe buzele suavei iubite.
După experienţa Primului Război Mondial, lucrurile încep să intre treptat pe făgaşul lor normal, dragostea fiind trăită din ce în ce mai intens, mai cu seamă după marea criză economică de la finalul anilor 20. Astfel, cafenele precum Capşa, Bristol, Imperial sau Cafe de la Paix ajung să fie principalele locuri de întâlnire ale tinerilor îndrăgostiţi, şi nu numai. Grădinile de vară precum „Marea Neagră” de pe Calea Griviţei, „Siretul” de pe Calea Dorobanţi, sau grădina Şepcaru ajungeau şi ele adesea locuri populare de întâlnire pentru îndrăgostiţi acompaniaţi în fundal de tangoul argentinian sau de jazzul avangardist, stiluri ce făceau ravagii în acei ani.
Faimoasele restaurante ale Micului Paris, care nu se deosebeau cu nimic la acea vreme de cele ale marilor oraşe occidentale, erau şi ele aşternute în poveştile tinerilor îndrăgostiţi. Unul dintre aceste locuri, celebra Casă Capşa, era în clădirea din spatele meu. La fel erau şi restaurantul Iordache Ionescu de pe Covaci, Grand Hotel du bulevard sau Frascatti. Totuşi toată această atmosferă citadină avea să se schimbe după al Doilea Război Mondial.
În noua epocă comunistă, rafinamentul interbelic este înlocuit de morala proletară. Putem spune că atmosfera îşi păstrează caracterul formal, însă vestimentaţia nu mai este aceeaşi, nici obiceiurile. Dar iubire reuşeşte în continuare să îşi găsească timid locul între seceră şi ciocan, sub pavajul corectitudinii ideologice. Cofetăriile Scala sau Dunărea, cinematografele sau teatrele devin locurile preferate de întâlnire ale tinerilor, la fel şi grădinile de vară supravieţuitoare epocii anterioare. Nu în ultimul rând, ceasul de la Universitate, dar şi eternul Parc Cişmigiu rămân şi ele printre punctele de intersecţie a iubirii într-un sistem care viza formarea omului nou . Restaurantele cu faimă în anii comunismului precum Mărul de Aur, Doi Cocoşi, Cireşarii sau Pescarul funcţionau şi ele însă în acestea accesul era condiţionat de carnetul de partid. Dar cel mai bine, ne pot spune cei care şi-au trăit tinereţea în acei ani…
Odată cu trecerea de la comunism la democraţie, schimbările ce au loc sunt majore. Tinerii îşi exprimă azi liber sentimentele, există o degajare totală în faţa momentului, iar comportamentul nu mai este constrâns ca în alte epoci. Poveştile de iubire se conturează altfel, pe alte coordonate. Şi deşi în zilele noastre posibilităţile de a alege sunt vaste, cluburile sau mall-ul pare a fi locurile de întâlnir preferate de cei mai mulţi tineri. Această realitate nu trebuie idealizată, dar nici cotestată, pentru că până la urmă fiecare om îşi poetizează anii propriei tinereţi. Morala poveştii noastre este una singură, iubirea este o legendă care învie în fiecare epocă indiferent de vremuri.