In contextul Trianonului, tratat care a ratificat Unirea cea Mare de la 1918, poate ca istoria Romaniei ar fi aratat diferit daca Regele Carol I n-ar fi trecut in nefiinta, in septembrie 1914, cand Europa se afla deja implicata intr-o prima sangeroasa conflagratie mondiala. E de notorietate faptul ca acest om “intelept, prudent si profund patruns de misiunea poporului sau” (Ion I.C. Bratianu) era de obarsie germana si, pe deasupra, legat de un tratat cu Puterile Centrale.
Onoarea l-a impins sa gandeasca mai degraba o alipire de Tripla Alianta decat o apropiere de blocul format din Franta, Imperiul Britanic si Imperiul Rus. N-ar fi fost o carte castigatoare pe termen lung, dar vointa lui Carol, de altfel un pacifist convins, putea fi inteleasa. Insa, la fel de stiut este faptul ca suveranul – desi a amenintat ca abdica daca Romania va intra in lupta alaturi de Antanta – nu a facut presiuni in Consiliul de Coroana din august 1914, lasand Guvernul sa oficializeze neutralitatea noastra in razboi, o “neutralitate activa” cum aveau sa o descrie istoricii. Carol I si-a trait ultimele clipe din viata “ingrijorat de viitorul poporului sau” (Gheorghe Bratianu), “intrevazand totusi solutia unitatii romanesti si autorizand Guvernul Ion I. C. Bratianu (n.n. – in secret) sa semneze prima conventie cu rusii, stabilind drepturile nationale ale romanilor intr-un eventual partaj cu Austro-Ungaria”. Mai mult, ar fi imoral sa omitem din tot acest tablou ascensiunea tarii sub Regele Carol.
Adevarata noastra emancipare a avut loc gratie acestui prim Hohenzollern, stralucit domnitor care s-a ocupat indeaproape de dezvoltare economica, intelectuala si politica a unei natiuni de multe ori neputincioasa. Urmasul sau la tron, Ferdinand I, a condus Romania catre o iesire favorabila din razboi si, mai presus de toate, la realizarea idealului de-a viata al romanilor, Unirea cea Mare, insa Carol I a fost locomotiva care ne-a aratat drumul si ne-a condus pana aproape de destinatie.