În urmă cu un secol, după anul 1919, în noua Românie Mare, această instituţie a devenit centrul activităţii culturale din Bucureşti. Totuşi, povestea acesteia nu se rezumă doar la foarte mulţi studenţi, şi savanţi, pentru că în istoricul tumultos al acestui loc regăsim presărate scene cu comunişti cu dosare, bombardamente aeriene sau legionari. În continuare, în perspectiva celebrării Centenarului Marii Uniri vom căuta să descoperim cum a apărut unul dintre edificiile culturale reper ale Capitalei.

Când auzim data de 4 iulie, cei mai mulţi dintre noi ne gândim la Ziua Naţională a Statelor Unite ale Americii. Dar mai puţini dintre noi ştiu că tot 4 iulie, pe stil vechi, este şi ziua în care a luat naştere Universitatea din Bucureşti, printr-un decret al lui Alexandru Ioan Cuza din luna iulie a anului 1864. Unite în aceeaşi universitate, Facultăţile de Drept, Ştiinţe şi Litere, l-au avut ca prim rector pe juristul Gheorghe Costaforu. Iar încă de la primele generaţii se remarcă drintre absolvenţi viitoare figuri de anvergură ale istoriei noastre precum Titu Maiorescu sau Nicolae Iorga.

Deşi odată cu naşterea României Mari a devenit principalul centru de cercetare din ţară, Universitatea din Bucureşti nu a fost ferită de convulsiile epocii. Precum şi în alte instituţii din ţară, în Universitatea din Bucureşti s-au auzit cântecele sumbre ale legionarilor, după ce la începutul anilor 30 o parte a elitei cămăşilor verzi provenea din Facultăţile de Drept sau de Teologie ale Universităţii din Bucureşti. Totuşi, acei ani tumultoşi au oferit şi momente de strălucire, după ce în anul 1936 a fost inaugurat palatul monumental al Facultăţii de Drept, cel care astăzi este sediul central al universităţii bucureştene.

Viaţa universitară a Bucureştiului este afectată considerabil de evoluţia nefastă a celui de-al Doilea Război Mondial, după ce bombardamentele din anul 1944 asupra Capitalei se năpustesc şi asupra clădirii Facultăţii de Istorie. Abia în anii ’50 avea să se înceapă reconstrucţia acestora.

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, noile autorităţi comuniste iniţiază un proces drastic de epurare a elitelor pe criterii politice, iar profesorii Universităţii din Bucureşti nu fac excepţie. Mai mulţi profesori aveau să fie scoşi din Universitate, în vreme ce în locul lor sunt aduse cadre loiale partidului comunist. O perioadă mai bună vine în viaţa Universităţii la mijlocul anilor ’60, odată cu îndepărtarea de Moscova. Pe acest fond, apăruse speranţa că mediul universitar îşi va recăpăta independenţa, totuşi, putem spune că Nicolae Ceauşescu s-a temut de Universitate şi a privit-o cu suspiciune. În anii ’70 şi ’80, mai multe catedre au fost desfiinţate, iar avansarea în ierarhia didactică era rezervată numai membrilor de partid. În momentul căderii regimului comunist din 1989, Universitatea avea rămăsese doar cu 6 facultăţi. În zilele noastre, aceeaşi facultate are 20 de facultăţi.

După prăbuşirea regimului comunist, spaţiul Universităţii a  devenit simbolul sinuosul proces de tranziţie traversat de România spre valorile democraţiei. De la acest balcon a fost lansat celebrul miting maraton din primăvara anului 1990. Tot aici, în Piaţa Universităţii au venit ulterior minerii, provocând un uriaş scandal intern şi internaţional.

În 1997, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Bill Clinton, anunţă lângă clădirea Universităţii că România va deveni membru NATO, şi tot aici, după 20 de ani de la acel moment, se consumă cele mai mari manifestaţii din Bucureşti, de bucurie sau de nemulţumire deopotrivă. Astfel, putem spune în concluzie, fie că este vorba de cultură sau convulsii sociale, Universitatea din Bucureşti reprezintă de un secol kilometrul 0 al prezentului românesc.