Capșa, Nestor, Angelescu, Zamfirescu, Union, Scala… Toate sunt nume cu rezonanțe dulci pentru locuitorii Bucureștilor de odinioară. Acestea erau doar câteva dintre cofetăriile celebre ale Micului Paris, unde lumea bună se desfăta cu delicatesuri din ciocolată, şerbet sau un „dulceț cu limonadă”.
Denumirea de „cofetărie” vine de la „cofeturi”, un cuvânt din limba veche românească (preluat din limba greacă) ce însemna bomboane, zaharicale, iar la un moment dat Bucureştiul chiar a fost numit „oraşul cofetăriilor”, căci avea un un număr record de cofetării în Europa de sud-est.
În anul 1832, erau 15 cofetării în oraş, iar cele mai cunoscute se aflau pe Podul Mogoşoaia (Calea Victoriei de azi). Acestea serveau tot felul de şerbeturi şi îngheţate, iar vara scoteau în uliţă mese şi scaune pentru muşterii.
Modernizarea Principatelor Române s-a simţit şi în gastronomia locală, inclusiv la capitolul „cofeturi”. Astfel că moda dulciurilor dense, venită din Bizanţul turcit – baclavalele înecate în miere, cataifurile, rahatul şi şerbeturile parfumate – au început să piardă teren în faţa ciocolatei şi a „bombonurilorˮ franţuzeşti.
Pe la jumătatea secolului XIX, cofetăria cu cea mai bună reputaţie era „Giovanni”. Ea aparţinea unui italian şi se afla în buricul târgului, pe Podul Mogoşoaiei, chiar vizavi de prima clădire a Teatrului Naţional (Teatrul cel Mare) aflată atunci în construcţie. La concurenţă cu aceasta erau cofetăria lui Comorelli şi renumita cofetărie „Elefterescu”.
În vara anului 1852, pe Podul Mogoşoaiei se înfiinţează o nouă cofetărie, „La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşaˮ. Fraţii Capșa s-au impus rapid şi, după doi ani, au deschis alta cofetarie, tot pe Podul Mogosoaiei, iar în anii următori şi-au spulberat orice concurenţă. Cofetăria Capşa a devenit una dintre cele mai bune din sud-estul Europei. Deşi mari maeştrii cofetari, francezii aveau numai cuvinte de laudă cu privire la delicatesele din Micul Paris.
În perioada interbelică, numărul cofetăriilor creşte şi mai mult, apoi apar cofetăriile de stat sau ale diverselor cooperative, cu prajituri cu denumiri-tip, la preturi-tip. Astfel, apar cunoscutele cofetării „Union”, „Scala”, „Universităţii” şi „Trandafirul alb”.
„Prăjiturile erau mari și ieftine. O bucată costa în jur de 7 lei, la un salariu mediu de 6.000-8.000 lei pe lună. La cofetăriile „Anghelescu”, se servea Café-Glacée și Coupe Jack – un fel de cocteil de înghețată, cu fructe confiate, puțin coniac și frișcă. Erau cofetării mari ca „Nestor”, „Athené Palace”, „Capșa” și „Suchard”, unde lumea mergea nu numai pentru a mânca o prăjitură, ci și pentru a se întâlni cu prietenii – veneau grupuri întregi. De multe ori, când te căuta cineva acasă și nu te găsea, știind că ai obiceiul ca, la o anumită oră să te afli la cofetăria „Nestor”, te găsea acolo, șezând pe canapelele confortabile, în fața unui café-frapé sau a unui juice, stând de vorbă cu amiciiˮ, scrie Graziella Doicescu, în cartea „Captivantul București interbelic”.
Autor: Monica Cosac
sursa foto: Biblioteca Digitala a Bucureștilor