Femeie de litere, implicată în mediul politic român din străinătate, Elena Văcărescu rămâne în universul franco-român prima femeie care a primit titlul de membru de onoare al Academiei Române.
Născută la data de 21 septembrie 1864 la Bucureşti, Elena este descendenta boierilor din Ţara Românească: pe linie maternă, Eufrosina Falcoianu, ale cărei origini ajung până în epoca lui Mihai Viteazul. Prin linia paternă, diplomatul Ioan Văcărescu, făcea parte dintr-o familie renumită care oferise deja trei poeţi literaturii române: Iancu, Alecu şi Ienăchiţă.
Îşi începe studiile în casa părintească, având o guvernantă de origine engleză. În anul 1879, pleacă la Paris pentru continuarea studiilor, unde participă la cursuri de literatură franceză, filozofie şi istorie. Elena va deveni unul dintre discipolii lui Sully Prudhomme şi cariera sa literară va începe în anul 1886, cu volumul „Chants d’Aurore” (Cântecele zorilor). Pentru aceste poezii, este laureată a premiului Academiei Franceze.
Încă din perioada copilăriei, Elena i-a fost prezentată reginei Elisabeta a României, cunoscută sub pseudonimul literar de Carmen Sylva, şi care i-a sprijinit formarea literară. La întoarcerea în ţara natală în anul 1888, face parte din suita regală a reginei, ca domnişoară de onoare. Un an mai târziu, existenţa sa este marcată de două evenimente: volumul „Le Rhapsode de la Dambovita” este publicat la Bonn, în traducerea lui Carmen Sylva; în plus, tânăra poetă primeşte pentru a doua oară premiul Academiei Franceze.
În această perioadă Elena şi viitorul rege Ferdinand I se îndrăgostesc; se logodesc în secret, însă conform protocolului, suscesorului tronului i se impunea căsătoria cu „o egală” de origine străină. La intervenţia regelui Carol I şi a Consiliului de Miniştri, această iubire imposibilă ia sfârşit şi tânăra femeie este exilată.
Ajunsă în capitala franceză, activitatea sa literară este foarte intensă, iar folclorul român triumfă în limba franceză. Odată cu deschiderea unui salon literar franco-român, frecventat de mari personalităţi precum Marcel Proust sau Anatole France, începe o muncă laborioasă de mediere între aceste două culturi. Traducerile sale în limba franceză ale operelor lui Mihai Eminescu, Octavian Goga sau Lucian Blaga permit francezilor să recunoască talentul acestor autori şi să descopere lirismul român.
Această „ambasadoare a spiritului român” se dovedeşte a fi un diplomat abil, evocând adesea actualitățile din țară, în Franţa şi în întreaga Europă. În timpul primului război mondial, militează pentru Marea Unire de la 1918. Elena reuşeşte să câştige de partea sa mai multe personalităţi franceze şi acest lucru îi permite participarea la nenumărate conferinţe de pace, după cele două războaie mondiale în timpul cărora a pledat pentru unitatea naţională şi democraţia ţării sale. Din 1919, devine delegata României în cadrul Societății Națiunilor, în calitate de secretar general al Asociației Române. Elena Văcărescu va fi, de asemenea, preşedinta de onoare a Academiei Feministe de Litere şi Arte din Iaşi şi iniţiatoarea Premiului literar „Femina”, devine membră a Comisiei Internaţionale de Cooperare Intelectuală de la Geneva, şi va fi unul dintre fondatorii Casei Româneşti de la Paris şi al Departamentului „Eminescu” de la Nisa. În semn de recunoaştere a activităţii sale, în 1927, îi este decernat Ordinul de Cavaler al Legiunii de Onoare la iniţiativa ministrului francez, Aristide Briand.