Aerul dimineții luminoase de primăvară pătrundea pe fereastra micuță a cămăruței lui Toma. Razele de soare gâdilau parcă perdeaua, iar de afară se auzeau glasurile zorite ale vecinilor și ciripitul vrăbiilor. Toma se concentră preț de o clipă, umflându-și nările – de undeva, din cartierul de căsuțe mici și curate, ajungea la el mireasma unui tei înflorit timpuriu.
Dădu să sară în papuci, să dea fuga la baie, să se spele, apoi să se îmbrace și să plece la școală. Apoi își aminti, că e 10 mai și, anul acesta, ziua aceasta minunată pica într-o duminică. Așa că se întinse leneș între perne, zâmbi ca pentru sine și se gândi că mai are să zăbovească un pic în așternuturile care miroseau a lavandă și a apret. Visase frumos, despre un trenuleț de jucărie și o vizită la bâlci, parcă, dar și ziua care-l aștepta putea fi de vis.
10 Mai era sărbătoarea Regelui, zi națională, dar și ziua în care lumea din București se îmbrăca în cele mai bune haine și ieșea la șosea, la plimbări lungi și însorite. Oamenii puteau să se așeze pe terasa unei cafenele cochete sau, pur și simplu, să caște gura în jurul lor, la rochiile și zulufii domnițelor sau la copii care se alergau în sus și-n jos.
Dar mai ales ieșeau la șosea pentru bătaia cu flori. Obiceiul acesta păstrat pentru elita Bucureștilor – dame gătite cu ținute elegante ți domni cu mustăți atent îngrijite și cele mai bune costume din garderobă – se născuse demult, la vreo douăzeci de ani după Războiul de Independență din 1877. Bucureștenii, mai ales cei înstăriți, se postau pe un trotuar și pe altul al șoselei Kiseleff, pe jos sau în trăsuri, și începeau să arunce unii în alții cu flori delicate, într-un război blând și frumos mirositor, care stârnea râsete și bucurie.
Era ca o bulgăreală de primăvară târzie, câteva minute binecuvântate în care locuitorii unui oraș cu bune cu rele uitau de necazuri. Toți redeveneau copii, strângând florile în mână și lansându-le țintit spre tabăra opusă, printre hohote și râs și îmbrânceli.
Asta aștepta Toma cu atâta nerăbdare. Bătaia cu flori de la șosea și mai târziu, spre după-amiază poate, o prăjitură delicioasă savurată la Capșa, cu mama, tatăl și fratele lui mai mic.
Când tata veni să-l cheme la micul dejun, Toma era deja spălat, îmbrăcat, cu freza aranjată ca de sărbătoare. Ar fi renunțat cu drag la pâinea cu dulceață și la ceaiul de dimineață, la gândul că, dac-ar fi plecat mai repede, poate-ar fi văzut-o pe Regina Maria însăși, care ieșea din palat în fiecare zi de 10 Mai și-și saluta supușii, din șaua unui armăsar înspumat.
– Haideți mai iute, mamă, tată! Întârziem la bătaia cu flori! zise Toma, care plănuia să ocupe un loc cât mai bun, de unde să vadă cât mai bine spectacolul florilor ce urmau să zboare în aer.
– Mai ușor, drăguță! îl dojeni blând mama, care-și îmbrăca în haine curate celălalt odor, ce nu mergea încă în picioare. E o zi mare, iar tu o să te bucuri de toate năstrușniciile.
Tatăl zâmbi ușor, luându-și pe el haina de duminică. Astăzi tata, brutar de meserie, nu mai mirosea a pâine și covrigi, ci a apă de colonie de la drogherie.
– Gata sunteți? De obicei, graba strică treaba, dar azi avem voie să ne zorim, spuse el, luându-și pe cap o pălărie subțire.
La pălăria mamei stătea agățat un fir de liliac, iar căruciorul copilașului avea legată de copertină o panglică tricoloră, sub forma unei funde mândre și umflate. Dar pentru Toma toate acestea aproape că nu existau. Nerăbdarea îi aprinsese călcâiele și transpirase de emoție înainte să plece de acasă.
– Ți-am spus să nu te joci pe-afară cu hainele bune, îl certă mama, de data asta un pic mai supărată.
– Dar nu m-am jucat, protestă Toma.
Dar cel mai bine era să n-o necăjească și mai mult pe mama. Nu azi, la zi mare. Azi nimeni nu trebuia să fie prost-dispus și nici lui nu-i trebuia vreo pedeapsă.
Ajunseră la șoseaua Kiseleff când lumea se aduna voioasă – șuvoaie de oameni, ca apele unui râu vioi și viu. Trăsurile moderne, ba chiar și câteva automobile luxoase, dintre primele ce apăruseră vreodată în lume, treceau în sus și-n jos – protipendada Bucureștilor se înșira în toată splendoarea și eleganța ei. Toma nu putea decât să viseze la toate astea, dar azi n-avea să se gândească la ce nu are. Planul era să se distreze. Să admire parada militară, spectacolul florilor aruncate dintr-o parte în alta și să străbată la pas orașul acesta minunat, cu străzile lui fermecătoare, așa cum erau ele la început de secol XX.
Bătălia florilor de Mai începu la un semn. Trandafiri, lalele, margarete, crini zburau în aer ca niște proiectile dulci, într-un război al păcii, între tranșee formate din trăsuri elegante. Cerul se umplu de petale atât de frumos mirositoare încât Toma rămase cu gura căscată, cu capul dat pe spate, cu inima în gât de uimire și bucurie. Era o explozie de frumusețe, de-a dreptul pe gustul lui de copil jucăuș și năzdrăvan.
Sute de oameni ce cumpăraseră mai devreme, de la vânzători pricepuți, cele mai frumoase flori ale primăverii schimbau salve îmbietoare de culori amestecate, tot roșul și galbenul și violetul și verdele dintr-un oraș care se bucura de cea mai frumoasă zi a sa. Asta-i plăcea lui Toma la orașul lui, culorile și eleganța și bucuria locuitorilor săi.
Apoi Toma a crescut. A scăpat teafăr dintr-un război îngrozitor, a devenit la rândul lui tată și bunic. La vârsta cea din urmă nu-și mai aducea aminte multe, dar bătaia cu flori de la șosea și-o amintea limpede, ca și cum s-ar fi întâmplat cu o săptămână mai devreme, și nu cu multe decenii înainte. Îl încerca însă tristețea că tradiția aceasta se stinsese demult, încă din tinerețea lui. Oamenii încetaseră să mai iasă la Șosea, iar trăsurile dispăruseră ca și cum n-ar fi existat niciodată. Ce n-ar mai fi dat să vadă, măcar o dată, harababura aceea minunată, atât de elegantă, dulce și înmiresmată!
