Născut la data de 19 august 1881 în nordul ţării, la Liveni-Vârnav, o comună care în prezent îi poartă numele, George este al optulea copil al familiei Enescu. Va fi și singurul rămas în viață, excelând ca violonist, pianist, dirijor, compozitor si pedagog. Această şansă va fi precum un motor în viaţa lui George care nu a încetat să arate că este demn de ea. La patru ani, va primi un nou imbold, o vioară pe care o va folosi în maniera incredibilă pe care o cunoaştem astăzi.
Începe să studieze la vârsta de 5 ani, împreună cu părinţii săi, mai apoi, după ureche, împreună cu vestitul lăutar din Dorohoi, Niculae Chiorul; în doar un an, copilul minune este pregătit să interpreteze în faţa publicului. Ulterior, este rândul compozitorului Eduard Caudella să-l remarce pe acest muzician precoce şi să-l ajute să intre la Conservator. La vârsta de 7 ani, George pleacă la Viena pentru a-şi perfecţiona educaţia muzicală, chiar dacă regulamentul era foarte strict, interzicând primirea candidaţilor care nu împliniseră vârsta permisă de 14 ani. Acolo, copilul îşi întâlneşte idolul, pe Brahms, şi susţine un concert privat la curtea de la Viena, în prezenţa Împăratului Franz Joseph, lucru care reaminteşte de alt copil minune, Mozart, primit în vremea sa de împărăteasă sau de Louis XV la palatul de la Versailles. Destinul său este pus în mişcare.
Datorită bogăţiei vieţii sale, reţinem în acest articol două momente cheie: mai întâi, primul său recital în care George, aflat încă la vârsta de 15 ani, reuneşte pasaje muzicale compuse chiar de el, cu ocazia unui concert de muzică de cameră organizat în Sala Pleyel din Paris. Presa salută imediat naşterea unui nou creator român pe scena internaţională. Doar un an mai târziu, în 1898, George îşi face debutul tot pe scena pariziană, în calitate de compozitor. Îşi prezintă faimoasa „Poemă Română”, interpretată de orchestra „Asociaţia Artistică”, sub bagheta lui Edouard Colonne. Opera este un triumf.
Enescu străbate Europa în calitate de solist concertist, ajungând până în Rusia şi în America. Regina Elisabeta a României, ea însăşi pianistă şi poetă (tânărul maestru va compune lieduri inspirate din poemele sale), îl primeşte de mai multe ori la castelul Peleş din Sinaia. Numit Cavaler al Ordinului Naţional Legiunea de Onorare, apoi membru corespondent la Academia de Arte Frumoase, Enescu este primit în Academia Română, după care ocupă locul lăsat vacant de César Cui la Institutul Francez.
Studiile sale muzicale iau o nouă turnură în anul 1895, la Paris: studiind la Conservator, este discipolul unor mari personalităţi din muzica franceză, cum ar fi Jules Massenet, André Gedalge şi Martin-Pierre Marsick. Atât el, cât și colegii săi vor deveni mândri succesori ai maeştrilor, iar prietenii apropiați fac parte din salonul parizian patronat de principesa Elena Bibescu. Nu este de mirare că, trei ani mai târziu, are deja mai multe compoziţii personale pentru pian.
După al Doilea Război Mondial, părăseşte definitiv ţara sa natală, exilul său fiind provocat de instaurarea regimului comunist. Franţa îl primeşte cu braţele deschise ca muzician, compozitor, profesor, om de cultură, şi îl păstrează chiar şi după moarte, în cimitirul Père-Lachaise.
Amintirea i-a fost păstrată de către vechi discipoli, precum: Dinu Lipatti, Christian Ferras, Arthur Grumiaux, Michel Schwalbé, Serge Blanc, Ivry Gitlis şi Yehudi Menuhin care rămâne printre apropiaţii săi. Acesta din urmă afirmă următoarele: “Ceea ce am primit de la el, prin exemplu, nu prin cuvinte, a fost aptitudinea de a transforma nota într-un mesaj vital, de a da formă, înţeles frazei, de a da viaţă muzicii”.
Grégory Rateau