Mai toţi am auzit expresia „ieftin ca braga”, mai ales prin pieţe, pe la târgoveţii care vor să-şi vândă marfa repede, însă puţini sunt cei care îi cunosc adevăratul sens al comparaţiei. Aceştia sunt bucureştenii mai în vârstă, care au trăit într-o perioadă când întâlneau un vânzător de bragă la fiecare colţ de stradă.
Până prin anii ’30, braga era licoarea pe care o beau copiii în mahalale şi-n pauze, la şcoală, băutura care „stingea canicula”, după cum se spunea în acele vremuri, şi era nelipsită din târguri şi iarmaroace. Băutura răcoritoare cu gust duceag-acrişor şi miros specific potolea şi foamea şi setea şi reprezenta o variantă de consum agreabil pentru un buzunar mai strâmt.
Bragagiii – vânzatorii ambulanţi de bragă dar şi de zaharicale orientale – erau turci, albanezi, bulgari sau armeni care mergeau prin târguri sau prin preajma şcolilor purtând într-o mână tava cu dulciuri şi în cealaltă mână o doniţă cu bragă răcită cu ajutorul unui bulgăre de gheaţă. Aceşti comecianţi ambulanţi erau pe atunci bucuria copiilor. Cu un „gologan” de cinci parale puteau cumpăra de la ei o cană de bragă sau “un rahat şi o jumătate de bragă”. Începând din 1930, când edilul Capitalei, Dem Dobrescu, s-a apucat să cureţe străzile şi mahalalele Bucureştilor, s-au rărit şi vânzătorii ambulanţi.
„Apariţia bragagiului constituia – cu ani în urmă – deliciul copiilor. Amintirile de şcolar nu pot şterge imaginaţia sârbului sau albanezului cu tichia de dimie albă pe vârful capului, stând ca o stană în picioare, lângă doniţa nichelată, plină cu bragă şi coşul ochiu de zaharicale. În recreaţii se făcea tot aliş-veriş-ul. Care mamă nu dăruia odraslei cinci sau zece bani, în fiecare dimineaţă? La ora prânzului negustorul se întorcea acasă uşurat de marfă, dar cu buzunarul doldora de bani mărunţi şi lucitori”, scria „Realitatea Ilustrată” din 21 aprilie 1932, citată de deieri-deazi.blogspot.com
Pe măsură ce au dispărut comercianţii ambulanţi, s-au înmulţit simigeriile din Capitală care se întreceau în arta de a pofti bucureştenii să înmoaie covrigii sau dulciurile în bragă. În ciuda aspectului ei, uşor gălbui şi foarte tulbure, băutura făcută din fiertură de mei măcinat a fost foarte populară până în urmă cu 40-50 de ani, iar gustul ei unic i-a cucerit şi pe cei bogaţi, nu doar pe săraci.
Cert este că băutura aceasta cu un aspect deloc comercial este motiv de nostalgie şi pentru Andrei Pleşu, care mărturisea în articolul „Tranziţie şi bragă”:
„Una din bucuriile copilăriei mele era paharul cu bragă de 40 de bani. Când economiseam mai cu spor, puteam aspira la o «Eugenia», care costa 75 de bani. Dar şi atunci mă întrebam dacă nu e preferabil să fac rost de încă 5 bani ca să-mi iau două pahare cu bragă. Aspectul oarecum suspect al băuturii mele preferate nu mă impresiona: percepeam fireşte, culoarea şi consistenţa ei vag noroioase, discreta ei mireasmă de borhot, urma prăfoasă care rămânea pe fundul paharului. Dar, dacă era suficient de rece şi dacă fermentase îndeajuns să fie acidulată, braga mi se părea perfectă. De dragul conţinutului îi acceptam şi înfăţişarea, o savuram chiar, nu fără o mică perversitate anticipativă”.
Se spune chiar că cine a băut bragă adevărată nu-i poate uita gustul până închide ochii.
autor: Monica Cosac