La începutul secolului trecut, Bucureştiul avea de şapte ori mai puţini locuitori decât acum, iar suprafaţa oraşului era doar pe un sfert din cât se întinde astăzi. Centura Capitalei era formată de străzi numite „şoseleˮ, unele dintre ele păstrând încă acest nume: Şoseaua Ştefan cel Mare, Şoseaua Mihai Bravu, Şoseaua Viilor, Şoseaua Pandurilor, Şoseaua Basarabilor (Şoseaua Nicolae Titulescu, în prezent) sau Şoseaua Bonaparte (azi, B-dul. Iancu de Hunedoara). Dincolo de aceste şosele se aflau comunele limitrofe, iar intrarea sau ieşirea din Bucureşti se făcea prin câteva puncte, numite pe atunci „bariereˮ.
Unul dintre aceste puncte era şi Bariera Vergului (în prezent, Piaţa Eudoxiu Hurmuzachi sau Piaţa Muncii – cum se numea până în 1990 şi cum majoritatea bucureştenilor continuă să-i spună). Era bariera estică a oraşului, unde odinioară bucureştenii ieşeau la iarbă verde pentru a mânca şi a petrece. În Bucureştii vechi, în această zonă se afla grădina Ivaşcu, unde oamenii se întâlneau şi ciocneau ouă de Paşte, mâncau pastramă friptă la grătar şi beau vin din oale de pământ.
Bariera Vergului continuă să fie aproape de capătul oraşului şi în Bucureştiul interbelic, dar zona devine mult mai pestriţă. Câmpul de odinioară şi grădinile de zaravaturi fac tot mai mult loc mahalalei. Devine un spaţiu comercial important, un punct de reper al Capitalei, dar în acelaşi timp o zona nu foarte bine văzută, cu case pentru muncitori, oameni saraci, precum şi cu renumitele bande ţigăneşti din Vergului conduse pe atunci de Borila. Tot de aici şi până în Dudeşti se găseau câteva case de toleranţă şi prostituate, aşa-numitele „dame de consumaţieˮ.
„Până prin 1948, Bariera Vergului mai păstra ceva din atmosfera vechilor bariere, mai avea ceva de margine de oraş. Aici întorcea tramvaiul 19, care mergea până la Chibrit, dar şi 25, cu care ajungeai pînă la capătul Şoselei Panduri, nu departe de statuia Leul din Cotroceni; tot pe aici trecea tramvaiul 26, care făcea legătura între Vitan şi Gara de Nord”, povesteşte filologul Gheorghe Parusi, în volumul „Bariera Vergului sau viaţa unui băiat de Bucureşti”.
O frântură din istoria cartierului este evocată şi de scriitorul Stelian Tănase,care a copilărit în această zonă a Capitalei:
„Cartierul a apărut în prelungirea uzinelor Malaxa, adesea pe terenuri cumpărate de patron şi date lucrătorilor şi funcţionarilor să îşi ridice case în apropiere. (…) Ţăranii – orăşenii de margine, mahalagii, grădinarii bulgari, ieşeau la Bariera Vergului cu legume, fructe lapte şi brînză. I-am mai apucat pe unii dintre ei – umblau pe străzi şi îşi strigau marfa. Aveau de clienţi gospodari şi negustori. Băteau la poartă, sau urcau scara unui bloc şi te serveau cu brînza de vaci, nişte bucăţi rotunde de mărimea unui pumn scoase din tifon. Mai aduceau lapte de vacă proaspat în nişte bidoane, lapte prins, smîntînă în nişte borcane de iaurt legate la gură etc. Veneau cu şareta, trasă de un cal, în spate aveau marfa acoperită cu o păturăˮ.
În mahalaua Vergului era şi o farmacie cunoscută – singura din zonă, de altfel – cârciumi, prăvălii şi o importantă instituţie culturală a vremii.
„«Ateneul şi cinema Vergu» puteai citi pe frontonul clădirii – prin nu ştiu ce minune a rămas acolo până în ziua de azi. Fusese ridicat, probabil, între cele două războaie mondiale, în cadrul programului de «luminare» a poporului iniţiat de Iorga. «Ateneul» era mic şi înghesuit : atât de mic, încât, dacă te aşezai pe la mijlocul sălii, aveai impresia că personajele de pe ecran dau să vină peste tine, iar dacă erau călare, îţi venea să te fereşti în lături”, relatează Gheorghe Parusi în cartea sa.
După instalarea regimului comunist, cinematograful a fost redenumit „Munca”.
autor: Monica Cosac