Primele imagini ale fraților Lumiere au fost aduse în București încă de la sfârșitul lunii mai 1896. Întâi au fost proiectate printre reclame luminoase pe exteriorul fațadei casei Torok, în Piața Teatrului Național.

Mai apoi, în perioada de dinainte de primul război mondial, oamenii de afaceri ai vremii au simțit imediat mirosul de bani și au cumpărat mai multe clădiri vechi (teatre, restaurante, prăvălii) pe care le-au amenajat pentru proiecții cinematografice. În 1913, în București funcționau 40 de săli de cinema.

Pânzele ecranului ocupă mai întâi bulevardul Elisabeta, numit în glumă, Hollywoodul românesc, iar apoi se întind în toate cartierele Capitalei.

Sălile Capitol, Trianon, Eforia, Voiculescu, Odeon sau Vlaicu erau așezate una lângă alta pe Bulevard.

Cinematograful Capitol, inaugurat în 1912, a fost o bună perioadă de timp cel mai elegant din București. Era atunci singurul care avea și grădină de vară.

Pe strada Doamnei era Cinema Lux, iar pe Calea Victoriei vizionările se făceau la Select, binențeles o legătură directă între nume și condițiile din sală. Tot pe Calea Victoriei, dar la numărul 48, era Sala Frascatti, dedicată oaspeților hotelului cu același nume. Inaugurarea Cinema Aro, astăzi Patria, în blocul cu același nume construit de Horia Creangă pe Bulevardul Magheru nr. 12-14, are loc în anul 1935. Era cea mai modernă sală din tot Bucureștiul, dotată cu instalație electrică și aer condiționat.

Tot cam în acea perioadă s-a înființat și Cinematograful Barcelona din Ferentari.

Iată cum descrie Mircea Damian în cartea “Bucureşti” un cinematograf de la periferie din această perioadă:

 

“La cinematografele de periferie: toţi fumează, mănâncă bomboane şi se iubesc.

Aici se prezintă sută la sută filme de aventuri şi poliţiste. Acţiunea este trepidantă, scenele se succed vertiginos. Publicul aplaudă sau huiduie după caz. Iar dacă se‘ntâmplă să se rupă filmul şi – se‘ntâmplă tocmai unde urmează un deznodământ sau în mijlocul unei bătălii crâncene – în sală izbucneşte  un vacarm îngrozitor. Auzi numai fluierături scurte şi ascuţite, izbituri cu piciorul în podea sau cu bastoanele, plescăituri şi huiduieli. Când filmul începe – şi trebuie să înceapă exact de unde s-a întrerup – se face de odată linişte şi lumea urmăreşte acţiunea cu încordare. (…) Pe ecran, eroul zâmbeşte dispreţuitor şi loveşte cu piciorul, iar sala înnebunită de entuziasm aplaudă. Pe urmă, tocmai când domnul erou îşi scutură, plictisit, palmele, apare eroina care este de cele mai multe ori o femee blondă şi sentimentală. Întâi se uită lung la el şi cu dragoste, apoi îi cade în braţe moale şi topită de admiraţie. Și se sărută lung şi cu patimă…

Ţoc, ţoc, ţoc!… bravo şefule! – strigă lumea din sală imitând sărutul şi aplaudând turbat. (…)”

 

În 1935 numărul sălilor de cinema din Micul Paris ajunsese la 62, iar prețul unui bilet la cinematografele selecte era de 60 de lei, echivalentul unui volum de Anatole France.

În anul 1948 au fost naționalizate toate cele 408 cinematografe și 26 de case de film, comuniștii făcând un tilu de glorie din preluarea lor de la reacționarii burghezi.

Autor: Mădălina Codreanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *