Palatul Regal din București poate fi numit un caleidoscop arhitectural, la a cărui temelie a stat un conac boieresc de pe Podul Mogoșoaiei. De-a lungul anilor, se va transforma într-o locuință demnă de familia regală a României, devenind simbolul de necontestat al monarhiei și o „fereastră către Occident”.
Originile proprietății ajung până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în perioada domniilor fanariote. Un veac mai târziu, boierul Dinică Golescu ridica unul dintre primele edificii în stil neoclasic din București, clădirea cu un singur etaj devenind emblematică pentru oraș. În 1837, după efectuarea mai multor reparații și îmbunătățiri conform planurilor arhitectului Xavier Villacrosse, domnitorul Alexandru Ghica îi va oferi statutul de Curte Domnească. Sala Tronului va lua locul vechiului salon boieresc, fiind ornată cu patru tapiserii de Gobelins.
După Unirea Principatelor Române, va deveni reședința oficială a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Patru ani mai târziu, acesta îi va cere arhitectului Ministerului Lucrărilor Publice, Achille-Auguste-Théodore Tillay, să studieze proiectul de prelungire și transformare a vechii case Golescu, dar din rațiuni financiare, s-a încercat doar o refacere a interiorului Palatului. Ținându-se cont de tendințele vremii, s-a optat pentru elemente decorative caracteristice stilului Napoleon al III-lea, saloanele fiind numite în funcție de specificul mobilierului din încăpere sau de culoarea care domina interiorul acesteia.
Viitorul rege Carol I va fi șocat de faptul că autoritățile române considerau acea casă, palat. Proclamarea Independenței și transformarea României în regat îi oferă monarhului prilejul de a reface monumentul conform standardelor capitalelor europene. Între 1881 și 1887, arhitectul francez Paul Gottereau supraveghează personal desfășurarea lucrărilor de mărire a reședinței regale, aducând o notă de eclectism Bucureștiului. Edificiul este compus din trei corpuri de clădire: corpul central, găzduind Sala tronului și marile săli de recepție; aripa de sud, care încorpora vechea clădire locuită de domnitori, adăpostind apartamentele regale; aripa de nord, al cărei parter era destinat Corpului de Gardă, etajul fiind rezervat oaspeților princiari. Arta decorativă exterioară de factură franceză, se îmbină cu interiorul dominat de mobila sculptată în stilul Renașterii Germane. Sala Tronului este una maiestuoasă, observându-se influența aceluiași stil Napoleon al III-lea, căruia îi erau integrate simboluri naționale și dinastice.
Palatul Regal din București va păstra această înfățișare până la începutul lunii decembrie 1926, când un incendiu a distrus complet cele mai importante încăperi; au putut fi recuperate puține elemente arhitecturale, precum monumentala Scară a Voievozilor, care urcă și astăzi spre Sala Tronului. Regele Ferdinand îi încredințează proiectul de refacere arhitectului-șef al Curții Regale, Karel Liman, însă lucrările stagnează odată cu moartea suveranului.
Forma definitivă a Palatului este dată de regele Carol al II-lea: dorindu-și un edificiu impozant, care să reflecte atât Marea Unire, cât și modernizarea statului român. Clădirea păstrează forma literei U, iar cele trei corpuri – cel central, aripa Crețulescu și aripa Știrbei sunt refăcute la o scară mai amplă. Cu toate acestea, stilul arhitectural impus de rege este caracterizat printr-un clasicism sobru și auster.
Istoria tumultoasă a Palatului Regal din Calea Victoriei se încheie după abdicarea regelui Mihai. Intrat în posesia statului român, devine în anul 1950, sediul Muzeului Național de Artă.