Cristina Andone, scriitoare.

În spatele Templului Coral, desfășurându-se din volutele unui rond de piatră, ni se arată una dintre cele mai vechi străzi din București, cu o istorie de carusel: Stelea Spătarul. Aici am crescut, într-o casa în stil eclectic francez de început de secol XX, lângă unul dintre primele blockhaus-uri moderniste ale lui Marcel Iancu, la nr 17, și o bijuterie dantelată, în stil venețian, la nr 10.

Tot aici, m-am jucat cu prietenii de-a țară- țară vrem ostași, de-a castelul și de-a frunza, gălăgioși ca turcii, care, dacă ar fi să dăm crezare legendei, au incendiat biserica Stelea până când nu a mai rămas decât un brâu negru de piatră caldă. La rond, căutam, noi, copiii, schelete vechi, cruci ruginite sau măcar vreun iatagan turcesc. Cei mai norocoși – niciodată eu- găseau cuie, bile de metal sau ciolane îngropate adânc de vreun cățelandru neîncrezător în Zeitgeist-ul comunist.

Am văzut de curând o fotografie cu strada Stelea Spătarul în 1910, chiar în anul în care s-au plantat teii. Mi s-a părut greu de crezut că în acele mlădițe tinere, sprijinite de araci, ne urcam, 60 de ani mai târziu, să ne recuperăm mingea sau să ne pitim de mamele care ne chemau, din ce in ce mai tânguit, acasă. Am descoperit apoi, într-o litografie incertă, o biserică în flăcări, cu un contur pe care îl știam cu ochii închiși dar ale cărei turle nu le văzusem, deși ferestrele camerei mele ar fi trebuit sa dea către absida altarului unde preoții se rugau pentru iertare fără sfârșit.

Au trecut două secole si rugile au amuțit. Au prins în schimb glas melopeele țigăncilor care cumpărau sticle goale sau își boceau bărbații duși la circa 10 de miliție, acolo unde trebuie sa fi fost standurile cu lumânări pentru vii și morți din vechea biserică Stelea.

Nu m-am întrebat nicicând, copil fiind, cine era Stelea Spătarul. Știam că nu era vreun verișor al lui Dan Spătaru și asta mi-era de-ajuns; nu mi-a plăcut niciodată litania cu drumuuurile noastre, poateee. Abia în studenție, când aveam de scris un eseu despre uitare, m-am gândit să cercetez amprenta acelui nume atât de familiar, atât de străin. Și așa am aflat că eram, de fapt, o mahalagioaica – fapt bănuit demult de mama, singura care a încercat, ba cu pian, ba cu franceză, să mă îndrepte.

Crescusem, iată, în Mahalaua Stelea acolo unde timp de  300 de ani se înălțase o biserică şi mănăstire. Când curtea domnească s-a mutat de la Târgovişte la Bucureşti, biserica Stelea a devenit mitropolie. După 1626, terenurile dăruite de către ctitor au fost vândute, iar la inceput de secol XIX-lea mănăstirea devine o simplă biserică, incendiată în 1847 și dărâmată în 1850. Tot nu am aflat cine a fost ctitorul Stelea dar am descoperit că, la câțiva pași de casa în care copilarisem, curgea un pârâu cu numele orasului meu preaiubit.

Bucureștioara este menționată mai întâi în 1670 când Dragotă Județul, căpetenia orașului din vremea lui Antonie Vodă, a măsurat zona din jurul bisericii Stelea împreună cu 12 pârgari pentru a stabili granițele terenului lui Păun Clucerul.

Când și cum a secat Bucureștioara nu am aflat. Istoria orașulul cu același nume curge însă mai departe. Gând cu gând. Poveste cu poveste.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *