
Continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit sau împlinesc în 2018 venerabila vârstă de 100 de ani, români care s-au născut odată cu România Mare şi care sunt martorii vii ai Centenarului sărbătorit de ţara noastră.
Numele pe care îl poartă povestea de astăzi nu este unul obişnuit, Alexandrina Ciucă, fiica scriitorului I. C. Vissarion, împlineşte în toamna acestui an 100 de ani. Un veac condimentat de experienţe pornite din casa unui inginer de suflete, cum ar putea fi definit scriitorul, de unde îşi trage originea vigoarea cu care centenara noastră ne-a povestit şi chiar ne-a recitat poezii cu o memorie de invidiat, ne duce cu gândul că unele lucruri nu mor niciodată.
Crescută într-o familie unde posibilităţile materiale reduse nu au împiedicat vocaţia să se manifeste, când tatăl ei mergea săptămânal pe jos kilometri întregi pentru a-şi copia manuscrisele în Bucureşti, doamna Alexandrina îşi păstrează spiritul viu, fiind fost învăţată să preţuiască valorile unei lumi la care ea a avut acces încă de devreme. Devenită soţie de preot, doamna Alexandrina Ciucă a cunoscut pe propria piele oprobriul declanşat de autorităţile comuniste după ce prosperitatea şi visul României interbelice aveau să fie sacrificate pe altarul ingineriei sociale a socialismului de tip bolşevic. După ce soţul ei s-a întors din detenţia care i-a fost rezervată de noua societate de după 1946, aceasta a tras din greu şi a reuşit să supravieţuiască social, şi îndeosebi spiritual, unui regim unde păcatul de a fi un om al bisericii era extins şi asupra rudelor celui „incriminat de sistem”. Soţul uneia dintre cele 4 surori ale sale a fost nimeni altul decât poetul Vasile Mănuceanu, una dintre vocile Europei Libere care strecura prin efracţie faţă de sistem în căminele românilor din lagărul socialist mesajul libertăţii în cadrul emisiunii „Cartea pe unde”. Doamna Ciucă ne povesteşte că decesul lui Mănuceanu ar fi fost consecinţa unei acţiuni a agenţilor Direcţiei de Informaţii Externe, care l-ar fi otrăvit într-una dintre serile în care acesta participa la o petrecere la Munchen, alături de mai mulţi scriitori români şi germani. Un secol de viaţă pe care cuvintele nu îl pot acoperi şi nici măcar sintetiza, ne este împărtăşit de cuvintele doamnei Alexandrina ca o ademenire spre unele valori şi vremuri faţă de care, de multe ori ritmul alert al vieţii cotidiene ne face indiferenţi.
Interviu cu fiica lui I. C. Vissarion, femeia care a împlinit 100 de ani în anul Centenarului
REPORTER: Când v-aţi născut, doamnă Alexandrina?
ALEXANDRINA CIUCĂ: În 1918, pe 18 septembrie. La primărie cică sunt trecută în altă zi pentru că tata m-a declarat mai târziu. Nu am verificat niciodată. Dar după ce mama m-a născut i-ar fi zis tatei, „du-te mă, de declară copilul”, iar el „ei, lasă, că îl declar eu, stai fără grijă că nu-l ia nimeni”, şi aşa a fost posibil să întârzie. Pe 18 septembrie sunt născută, şi anul ăsta fac 100 de ani, dar ce să fac cu ei? (râde)
REPORTER: Cum a fost copilăria dumneavoastră? Ce amintiri puternice aveți din acei ani?
ALEXANDRINA CIUCĂ: A fost greu. Am fost 10 copii la părinţi. În copilărie mâncam mămăligă de orz. Nu exista mălai, găseai doar în Bărăgan, cine putea să se ducă. Se duceau părinţii la nu ştiu câte mori şi cereau pentru copii, pentru noi. Mămăliga de orz o mâncam caldă, că dacă se răcea, nici câinii nu o mâncau. A fost greu până după ”32-33, când începuse ţara să meargă mai bine şi era mai multă prosperitare. Atunci era România Mare, ştiţi asta, că laudă lumea şi azi vremurile alea.
REPORTER: Dar la școala cum a fost, câte clase ați făcut?
ALEXANDRINA CIUCĂ: (Cum te cheamă măi băiete? Chiriac. Câte clase ai făcut? 7 ani în 2 clase) (râde). Aşa şi eu. Nu am făcut mai departe, am făcut doar 4 clase aici în Costeştii de Vale. Învăţau copiii de dimineaţă, ăi cei mai mari seara. Am învăţat istorie, matematică. Îmi aduc aminte că aveam o colegă foarte bună la matematică, îi ziceai o problemă, închidea ochii şi o rezolva.
REPORTER: Cum îl vedeaţi pe tatăl dumneavoastră, scriitorul I. C. Vissarion, în copilărie?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Tata a dus-o greu, mergea pe jos până la Bucureşti să copieze manuscrisele. Pleca de noaptea de la 2, să ajungă dimineaţa la Bucureşti. Şi apoi pleca noaptea cealaltă spre casă, să ne ţină pe toţi. Era greu pentru el, să ai 10 copii, nu avea salariu, îl mai angajau prieteni din lumea scriitorilor în învăţământ, ca învăţător, la primărie, pe unde putea. S-a mai uşurat când a început să publice.
REPORTER: Vă citea poveşti tatăl dumneavoastră, când eraţi mică?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Îmi citea, îmi citea şi nu numai. Îmi aduc aminte că atunci când veneam de la şcoală, mama ne punea să ne facem lecţiile şi apoi să mai facem câte o treabă prin curte. Şi făcea o listă, de exemplu, tu te duci să iei un sac, plin cu foi de dovleac să tăiem la raţe, tu iei un sac pentru viţel, fiecare avea ceva de făcut. Iar tata, de fiecare dată când mă duceam cu sacul, îmi strecura o carte, iar eu îl întrebam „ce să fac cu ea?”, apoi el îmi zicea „măi, după ce ai umplut sacul, nu stai puţin să te odihneşti? Mie îmi citeşti câteva pagini şi apoi te ascult eu”. Şi credeţi-mă că citeam, că nu aveam ce face, stăteam pe sac şi citeam. Verifica, nu atunci, dar ţinea minte, şi uite aşa, eu am citit mai mult decât ceilalţi fraţi.
REPORTER: Veneau adesea romancieri sau poeţi pe la tatăl dumneavoastră în copilărie?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Veneau, veneau. Îmi aduc aminte de unul Costaforu care venea, Arghezi care era prieten foarte bun cu tata. Arghezi voia să-l mai ajute pe tata cu bani, şi tata nu voia, îi mai creştea câte un porc aici la noi, că Arghezi stătea la Bucureşti. Şi Arghezi întotdeauna aprecia asta, că erau porcii crescuţi sănătos aici la noi, cu orz, cu de toate.
REPORTER: Cum era văzută viaţa politică atunci?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Îmi amintesc de nişte versuri dedicate unui popă pe care l-au pus comuniştii ministru: „Ce mai faci? Ce să fac, ca popa Burducea / și cu steaua, și cu crucea”. Aşa era şi aşa e şi acum, fiecare se dă după interest. Îmi mai amintesc că erau alegerile din ”36 sau ”37, nu mai ţin minte, şi că făceau glume ăia care stăteau să supravegheze alegerile, că mâzgăleau cu creta când vota câte unul, ce a votat şi îl aşteptau cu ciomagul cei din partidul celălalt şi îl alergau. Erau liberalii şi ţărăniştii la modă, se mai băteau, fiecare era cu partidul lui. (râde)
REPORTER: Când v-aţi îndrăgostit prima dată?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Ei, păi, nu am avut timp, nu am avut timp să mă îndrăgostesc. (râde) Pe soţul meu l-am cunoscut la un bal în sat. Atunci sâmbătă seara era serată, iar duminică seara, era bal. Două nopţi la rând, se mai distra lumea. M-a dus sora mea la bal într-o duminică şi ca să scape de mine, că mai erau 2 fete, 2 surori, mi-a făcut cunoştinţă cu câţiva băieţi, dintre care erau 3 seminarişti la teologie. Şi unul dintre ei m-a luat la dans, iar când făcea pauză muzica, mă plimba să nu mă ia alţi băieţi şi am pus eu ochii pe el, şi el pe mine. Îmi făcea vizite. El era din Vlaşca. Venea pe câmp până la noi în sat.
REPORTER: Părinţii ce spuneau despre relația asta?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Îmi amintesc că părinţii lui nu voiau să-l lase să mă ia, că îi găsiseră o fată care le zicea că le dă bani. Ştiu că tatăl lui avusese o cârciumă şi dăduse faliment şi acum vrea să ia fata aia că e pricopsită, le dă bani, să-şi facă din nou cârciumă. Dar nu a vrut băiatul, el a zis că vrea să mă ia pe mine, i-a zis tatălui său „o vreau pe fata scriitorului Visarion pentru că vreau să mă preoţesc repede că au plecat 3 băieţi de la seminar pe front şi nu a mai venit nici unul”. Asta era în ”41, începuse războiul cu Uniunea Sovietică. Şi atunci m-a luat şi asta a fost.
REPORTER: Cum a fost nunta dumneavoastră?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Nunta a fost aşa, să zicem că a fost nuntă de dragul de a fi nuntă. Să nu zică tata şi mama că nu mi-au făcut nuntă. Nu puteau să facă mare lucru pentru că era sărăcie.
REPORTER: Venirea comuniștilor la putere a fost un moment dramatic pentru țară. Ce va amintiți, cum ați traversat anii aceia?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Pe popa, bărbatul meu, l-au condamnat 7 ani la închisoare că cică nu era educat bine, cum voiau ei. L-a luat partidul şi l-a dus la „educare”. L-a dus la puşcărie. Asta fost când s-a făcut colectivizarea, se făceau liste, iar popa al meu s-a trecut a treia persoană. Doi din sat au fost martori că cică popa nu s-ar fi înscris şi că i-a îndemnat pe oameni să nu se înscrie. Nu a fost adevărat, el săracul era mort de frică, voia să se înscrie primul că nici nu putea munci la câmp. L-a chemat într-o seară să dea o declaraţie şi declaraţia aia a dat-o 7 luni. Nu am ştiut nimic de el. Ăia 2 martori care au minţit au fost omorâţi de sătenii de aici, nu ştiu cum, dar au murit amândoi la scurt timp.
REPORTER: Vreme de 7 luni nu aţi ştiut nimic de soţul dumneavoastră?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Păi să vă povestesc. Într-o seară l-am visat pe tata care îmi spunea că trebuie să mă duc să fac o cerere la judecătorie să aflu unde este. Şi aşa am făcut cerere, m-am dus cu ea, mi-a aprobat-o şi după câteva luni am ştiut unde este, mi-a venit apoi carte poştală de la avocatul din oficiu.
REPORTER: Ce a făcut soţul după ce s-a întors, a fost preot în continuare?
ALEXANDRINA CIUCĂ: A fost preot, dar l-au mutat la Obislav, iar aici la Costeştii de Vale venise unul refugiat ca preot. Popa al meu nu avea mijloc de transport. Mă duceam eu cu el până la Argeş, plătea să fie trecut luntrea dincolo şi seara când venea înapoi plăteam eu, făceam rost de bani, că el de acolo nu primea bani. Apoi l-au mutat la Crov şi aici era în continuare un refugiat ca preot şi nu era iubit de oameni cum era popa al meu. După aceea a vorbit soţul meu cu preotul acela şi s-au înţeles să facă schimb de biserici.
REPORTER: Ce gând vă încearcă când va gândiți la Regele Mihai?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Mie mi-a părut rău că a plecat gonit din ţară ca un câine în ”47. Ce a făcut el rău? Şi apoi şi Iliescu l-a întors după ”89 de la graniţă, deşi ţara toată îl aştepta. Mihai era de aceeaşi vârstă cu mine. De ce nu l-a vrut Iliescu, ştiţi cum e, mi-e milă de tine, dar de mine mi se rupe sufletul. Nu îmi amintesc prea multe.
REPORTER: Una dintre surorile dumneavoastră ştiu că a fost căsătorită cu poetul Vasile Mănuceanu, una dintre vocile de la Europa Liberă?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Da, au avut şi copil. Fata lor a plecat prima în Germania că se căsătorise cu un neamţ pe care l-a cunoscut la mare la noi, că ea vorbea şi germana. Sora mea, care era secretara lui Arghezi, se ducea şi ea la fata ei în vizită. Pe bărbatul ei nu prea îl lăsau să plece, dar l-a învăţat sora mea ca atunci când pleacă în Germania să nu ia cu el nimic la el, decât hainele de pe el, pentru a nu da de bănuit şi actele. Şi îl verifica, atunci când se urca în avion, şi căptuşeala îi era desfăcută.
REPORTER: Ce s-a întâmplat după ce a ales să nu se mai întoarcă în România?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Atunci i-a pus gând rău Securitatea. El a rămas acolo, nemţii l-au primit, şi vorbea o dată pe săptămână la Europa Liberă. Şi când pleca el să se plimbe prin Munchen că avea obiceiul înainte să compună, ieşea pe stradă şi se plimba singur. Vedea mereu că cineva îl urmăreşte. Într-o seară fusese invitat la o petrecere unde au participat mai mulţi scriitori şi români şi nemţi. Acolo la masă, i s-a propus să bea un pahar, el nu a vrut iniţial, şi cei de acolo au insistat, a luat două guri şi a făcut spume la gură, l-au dus la spital, şi nu s-a mai făcut bine, a mai trăit vreo 3 ani şi s-a prăpădit după ce s-a întors în ţară în ”92, de la seara aia i s-a tras. A rămas sora mea acolo, singură cu fiica ei.
REPORTER: Câţi fraţi sau surori mai aveţi în viaţă?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Păi 2, sora din Germanaia, fosta soţie a lui Mănuceanu şi mai un frate Octav care stă tot aici în sat, dar cu care nu vorbesc că e distanţa prea mare (râde).
REPORTER: În anii comunismului ascultați Europa Libera?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Desigur, greu, dar ascultam. Aveam un radio cu căşti şi unul lua o cască, celălalt altă cască, se vorbea frumos acolo. Ascultam cu soţul meu, dar nu stăteam la vedere, ne asiguram înainte să deschidem postul că nu bate nimeni la poartă, nu trece nimeni pe drum.
REPORTER: Care este secretul longevităţii?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Mănânc primăvara tot felul de buruieni, mă rog, eu le zic aşa, ştevie, hamei, porumb, salată. Salată, noi îi ziceam lăptuci, nu înţeleg de ce astăzi este numită salată, când salata e atunci când pui mai multe. Şi ce beau eu, puţin alcool şi multă hrană, pentru că beau bere, iar berea se face din hamei. Berea face foarte bine la sănătate, iar la cafea obişuinesc să adaug câteva picături de coniac. Am obiceiul de când trăia popa, dar apoi nu am mai avut posibilitatea să mai cumpăr şi acum mi-a luat un nepot 3 sticle. Ei, ce să-i faci, asta e viaţa.
REPORTER: Cum vedeţi viitorul României?
ALEXANDRINA CIUCĂ: Acum îl văd în ceaţă (râde) pentru că sunt foarte bătrână, dar văd şi lumina Soarelui cum îmi bate în geamul casei şi ăsta e semn bun. Va fi bine, eu aşa cred, greul pe care l-am traversat noi, nu merită să-l îndure şi celelalte generaţii care vin din urmă. Cred că s-a mai deşteptat poporul ăsta faţă de acum 100 de ani.