Oana Dușmănescu – jurnalist și traducător.

Cineva foarte drag din viața mea, venit din provincie, îmi tot spunea, pe când eram copil: „Să fii tu sănătoasă, eu așa am cunoscut Bucureștiul ăsta, după cârciumi!”

Eu nu prea înțelegeam cum stă treaba asta. Erau neputincioșii ani ’80, la începutul lor nevolnic, iar orașul meu, care m-a născut și crescut, nu prea avea „cârciumi”. Restaurante. Baruri. Pub-uri. Era sărac la acest capitol cum era la multe altele, într-o liniaritate și nemișcare care acum mi-ar fi, practic, de neconceput.

După Revoluție am crescut și eu, a crescut și Bucureștiul. S-a deșteptat, ca după o noapte lungă și cețoasă, pe care o dormise cu storurile trase și nu mai știa când se făcuse dimineață. Și-a întins membrele și creierul, toate amorțite de vremuri încremenite, și a pornit la treabă. Restaurante. Baruri. Pub-uri. Născute din frenezia întreprinzătoare a unor oameni care doreau să învie un loc odinioară plin de vibrație și larmă.

Le-am primit pe toate cu pofta înfrigurată de distracție, cu nasul unui navigator, ce descoperă, stradă după stradă, tejghea după tejghea cele mai frumoase locuri din București, unde poți sta la povești cu un prieten bun sau poți dansa până la albul zorilor sau poți vedea o piesă de teatru, cu un pahar de vin lângă tine.

Am simțit cum, grație lor, restaurantelor, barurilor, pub-urilor, cluburilor, cârciumilor, cum le spunem pe românește, Bucureștiul își încălzește la loc sângele amețit în atâția ani de așteptare zadarnică. N-am scăpat nici acum de senzația paradoxală că n-am avut atâtea weekenduri de trăit în viață câte am avut ca să cutreier locurile acestea. Că am avut vieți, nouă cel puțin, din care vreo șase le-am dedicat acestora.

Am simțit pe urechile mele cum se trezește la viață muzica, boxa bubuitoare sau concertele de jazz, și nu chiuleam degeaba de la facultate ca să mă refugiez în Club A sau în Lăptăria lui Enache.

Facultatea mă învăța cum să am o meserie, cum să câștig bani, cum să fiu om responsabil, înscris cum trebuie în societate. Orașul cu cârciumile sale mă învăța să-i cheltui, dar să trăiesc dincolo de conformitate și cenușiu.

Bucureștiul meu e format din lemnul meselor și scaunelor care au în inima lor nevorbitoare petreceri, confesiuni, întâlniri și despărțiri, din sticla paharelor care au râs sau au plâns, consumându-și licorile, din muzica fiecărei decade trăite, ca niște felii separate de existență. Dar mai ales din oamenii acestor locuri, luminoase sau întunecoase, inocente sau revoltătoare, care și-au început, și-au continuat și și-au sfârșit episoade de viață, tinereți, balade romantice în ele, cu fericiri sau resemnări desăvârșite.

Harta Bucureștiului meu e aliniată cu pictograme mici – cea mai bună pizza, cel mai romantic interior, cea mai șarmantă stradă cu o cârciumă pe ea (aici e greu, credeți-mă, sunt o mulțime), cea mai gustoasă bere, cea mai vie amintire. „Aici am dansat cu tine” sau „Meciurile de fotbal văzute aici nu le voi uita niciodată”. Sau cea mai aromată cafea amară pe care am băut-o vreodată.

Ar fi o ipocrizie să laud bisericile Bucureștiului meu, în care intru o dată pe an. Am auzit însă că și ele sunt foarte frumoase.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *