Din spectacolul stradal al Bucureştiului de odinioară nu lipseau lustragiii, care se aşezau la marginea străzii, dis de dimineaţă, în aşteptarea muşteriilor. Până prin anii ’40 meseria de lustragiu era foarte populară, iar meseriaşii – de toate vârstele.
„Văcsuitorii de gheteˮ, cum li se mai spunea, erau prezenți în aproape toate colţurile intersecţiilor importante, mai cu seamă prin centrul oraşului, pe unde locuia sau ieşea la promenadă lumea bună a Micului Paris. Erau înarmaţi cu mici scăunele – de multe ori improvizate – şi, eventual un scaun pentru clienţi, cu nelipsita lădiţă în care înghesuiau creme de ghete, ceară, perii şi cârpe.
Unul dintre zecile de lustragii care împânzeau centrul Bucureştilor – un copil de numai şase ani „cu privirea vioaieˮ – a fost remarcat de un fotograf al săptămânalului „Realitatea ilustrată”, care i-a dedicat o pagină întreagă în numărul din 22 septembrie 1937 al revistei. Gazetarii povestesc cum, imediat după răsăritul soarelui, Vasile îşi lua lădiţa şi cutia de conserve care-i servea drept scaun şi pornea spre centrul Capitalei.
„…la vârsta lui – are numai 6 ani! – îşi îndeplineşte meseria cu un talent şi o dexteritate invidiată poate de mulţi lucrători mai în vârstă. Munceşte sărmanul de la 6 dimineaţa până pe la 5 după amiază, văcsuind conştiincios pantofii îmbibaţi de praful străzilor; în timpul prânzului – când străzile sunt pustii – şterge de praf automobilele de prin staţii, iar seara, ca să-l ajute pe tatăl său care mai mult este şomeur decât are de lucru, vinde şi ziareˮ, scria „Realitatea ilustrată”, citată de deieri-deazi.blogspot.ro.
Micul lustragiu îşi păstra câştigul de peste zi în „casa de baniˮ, care nu era altceva decât o cutie goală de chibrituri şi îşi permitea „luxul să-şi cumpere un porumb fiert de 2 leiˮ, doar dacă vreun muşteriu mai inimos îi dădea mai mult decât taxa obişnuită pentru lustruit.
autor: Monica Cosac
sursa foto: Wikimedia Commons